de pe un pat de spital..

Nu stiu daca am realizat vreun moment pana acum ce s-ar fi putut intampla...sau tot timpul asta am fost de un optimism teribilist pentru ca era nevoie de optimismul meu..
Ma impresioneaza cel mai tare oamenii batrani lasati prin spitale de copii nepasatori...oameni astia nu mai au optimism, se intreaba cu ce au gresit in viata, de ce li s-a dat atata suferinta acum spre sfarsit dupa ce oricum toata viata le-a fost un calvar...
Doamne..te rog..nu mai lasa oamenii sa fie singuri la batranete..nu-i mai lasa sa sufere..
Plang...dar in interiorul meu, pentru ca daca as plange acum doamna asta frumoasa, cu parul alb, si cu degetele incovoiate ca niste gheare din cauza artritei, ar fi si mai disperata...cred...
E atata suferinta aici...nimic din lumea aia nebuna in care traim nu are de a face cu ce e aici...nici o drama in dragoste...nici nereusita in cariera...nici nimic...
Acum ma simt aproape de moarte pentru ca vad asta in ochii ei...in strigatele de durere...in degetele chinuite si pielea flasca...Doare tot - corpul si inima...cred ca ar vrea sa fie cineva langa ea- poate ca fiica care vine 15 minute pe zi sau sotul pe care l-a pierdut demult...